Publicată de în 10 martie 2012

Eram intr-un parc. Lumea statea pe banci, unii copii pe leagane, dar numai eu stateam pe ganduri. Era ora pranzului, mancam ce mancau si altii cand se plictiseau, rabdari prajite. Langa mine, o fetita plina de praf, de parca era luata de pe raftul unui anticariat cu pretentii. Se uita la mine si parca vroia sa-mi povesteasca ceva. Nu aveam chef sa ascult, asa ca i-am intins mana si i-am zis sa-mi arate. Mi-a zis cum o cheama, dar am uitat…asa ca ii spuneam generic :Marilena.
“Si era atat de simplu sa nu ajungem aici”, sopti cu tristete in glas cea mica, scotand neindemanatic din pantaloni telecomanda de executor silit intergalactic sub acoperire. Apasa de trei ori scurt butonul central si mai apuca sa stranute odata cu putere, inainte de-a disparea catre o noua destinatie de lucru.
Iar toti oamenii de pe planeta se transformara pe loc in albe papadii diafane, in scurt raspandite in patru zari de aterizarea uriaselor nave de tranzit ce aduceau in flux neintrerupt pe urmatorii chiriasi.
De atunci iubesc si cainii vagabonzi.

1 comentariu

Sari la bara de unelte